Premiera lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național „I.L. Caragialeˮ București a stîrnit atenția din mai multe unghiuri. Regizorul n-a mai montat în Capitală de niște ani, în principal pentru că, a spus-o chiar el, e foarte dificil de lucrat cu actori angrenați concomitent în mai multe proiecte, e greu să-i aduci la timp, cu frecvența necesară și concentrați la repetiții. S-a încumetat acum și, în scurta conversație purtată pe stradă într-o întîlnire întîmplătoare în fața Ateneului, cu vreo cîteva zile înainte de premieră, cînd am conchis că sînt foarte curioasă, mi-a răspuns, în stilu-i auto-ironic: „Și eu!ˮ. Uimirea este marcajul ce a trasat orizontul de așteptare al acestei prime întîlniri cu publicul a lui Gertrude.
A optat pentru textul lui Radu F. Alexandru, o rescriere a lui Hamlet care redimensionează contextul dramaturgic la șapte personaje și o așază în prim-plan pe mama eroului care a înflăcărat atîtea secole de imaginație post-shakespeariană. Centralitatea reginei e anunțată ferm prin titlu, nici o surpriză, știm exact pe cine sînt puse reflectoarele. Gertrude e avidă de putere, e elementul Alfa al complicatei vieți de la palat. Fără să fie radicală, reinterpretarea e o călătorie ideatic-estetică posibilă. Piesa rămîne fundamental atașată de versiunea bardului, developează nuanțe plauzibile din pliurile shakespeariene, schimbă accente și invocă o premisă nu lipsită de temei ficțional: Hamlet e copilul lui Claudius. Prințul e mai tînăr, deci mai necopt decît în opera sursă, are 23 de ani, e bîntuit de incertitudini. Nu are nimic eroic, e nehotărît, nevolnic, se poziționează sub vremuri, vrea libertatea pe care tronul nu ți-o dă, dimpotrivă, ți-o ia; un personaj conștient de incapacitatea de-a conduce țara.
Purcărete a intervenit în text renunțînd la replici, scurtînd fragmente și, mai ales, în parteneriat creativ cu interpreții, reconturînd personajele. Demonstrația scenică se fundamentează pe redutabila luciditate analitică a regizorului. Constituentul de maximă surprindere e distribuția integral masculină. Jonglatul cu genul scenic și genul biologic l-a mai testat, în Franța (1998, Limoges), cînd a făcut un Don Juan cu femei. Cvasiexclusiv cu femei, căci Don Juan era, totuși, un bărbat (Laurent Schuh), trecut însă în distribuție cu numele Laure-Annes Schuh, o raportare ludică de efect. Cele două apariții feminine – Gertrude și Ofelia – le-au fost încredințate lui Claudiu Bleonț și Lari Georgescu, în tradiția elizabetană ce nu le îngăduia femeilor să urce la rampă, iar deghizarea sexului era ceva obișnuit. Atunci se urmărea camuflarea, acum travestiul e expus, nu se lucrează nici la adaptarea vocală, nici la partea lui fizică. Travestiul e mijloc de expresie artistică la care Silviu Purcărete revine ciclic. În Ubu Rex cu scene din Macbeth, Madam Ubu e Valer Dellakeza. În Faust, Ofelia Popii e antologică în Mefisto, o sublimă îngemănare androgină. Corurile care reapar în multe creații sînt mixuri de actrițe și actori uniformizați prin vestimentație și machiaj. În Phaedra, ansamblul Moșilor e, de fapt, unul femeiesc, dezvăluirea se face în epilog prin dezgolirea busturilor.
Continuarea AICI
