Sufletul meu mă-ntreabă despre tine…
I s-a făcut și lui, probabil, dor
Să fie plin și atâta de ușor,
Și-atât de luminos pentru oricine,
Precum era când locuiai în el,
În cămăruța ta frumos pictată,
În care nu-ncăpea decât o fată
Cu ochi frumoși și spiritul rebel.
Nici nu știu cum să-l mint să nu îl doară…
E prea bătrân să creadă în povești
Și nu-i pot spune că tu nu mai ești,
Că, de durere, ar putea să moară.
Se uită așa de trist, parcă-nțelege,
Și-ar vrea să-i spun ceva, să-l liniștesc,
Dar n-am curaj în ochi să îl privesc,
Când gura mea cuvintele-și alege
Să-i spună pe-ocolite ce n-ar vrea
S-audă, chiar de știe foarte bine
Că mă întreabă fără rost de tine,
Cum, fără rost, lipsești din viața mea.
